Seceta care se face din ce în ce mai simțită în Bărăganul buzoian împinge lumea la disperare. Oamenii care privesc neputincioși cum uscăciunea pune stăpânire pe culturi au ajuns să recurgă la datini străvechi pentru a atrage ploaia. Câteva femei și trei copii din Smeeni au pornit într-un ritual de invocare a ploii, moștenit de secole din bătrâni sub numele de Caloianul.
Caloianul de la Smeeni a fost purtat de alaiul de femei și de câțiva copii către Fântâna Tămăduitoare, în a doua zi de Rusalii, pe înserate.
Cei care au trecut cu mașinile către Buzău au putut vedea grupul, în frunte cu un copil care purta o cruce veche, luată din cimitirul satului, o fetiță cu o creangă de nuc și Caloianul, o păpușă din lut împodobită cu petale de trandafir, purtată de o tânără.
”E pomenit din bătrâni să mergem la fântână să ne dea ploaie. Înainte bătrânii așa făceau. Noi, de la stradă ne-am organizat și am luat o cruce veche din cimitir”, spune o bătrână.
Pe tot traseul de peste trei kilometri femeile au bocit și s-au rugat la Dumnezeu ca după acest moment să apară și ploaia cea mult așteptată. La Fântâna Tămăduitoare de la Smeeni, grupul de săteni a pus păpușa din pământ pe cursul unui firicel de apă.
Caloianul se practică în a treia săptămâna după Paste, însă, în zona de câmpie a Buzăului bătrânii îl confecționau de fiecare data când simțeau că pământul are nevoie de ploaie.
În cultura populară, Caloianul era un copil dispărut în condiţii misterioase de acasă, pe care mama lui îl căuta cu disperare trecând dealuri, munţi, păduri dese şi ape adânci, iar lacrimile vărsate pentru el reprezentau ploaia.
Cel mai adesea, Caloianul este confecţionat din lut, împodobit cu coji de ouă vopsite, păstrate de la sărbătoarea Paştilor. Ceremonialul Caloianului presupune bocirea trupului de lut şi înmormântarea sa într-un loc neumblat de oameni sau aruncarea lui într-o apă curgătoare.
Caloianul, denumire ce vine din cuvântul slav kaljeni, adică de lut, simbolizează fertilitatea, belșugul și regenerarea vegetației. Obiceiul ancestral, practicat în Oltenia, Muntenia și Dobrogea, se mai păstrează astăzi, doar în câteva localități din România.
